Ezio Sclavi, portarul lui Lazio care s-a duelat cu spada, a jucat comoționat, a expus la Bienală și a ajuns prizonier într-un lagăr din Africa

Grottarossa, la marginea Romei. 30 martie 1930.

În fața lui Ezio Sclavi se află Eugenio Danese, jurnalist sportiv și scrimer experimentat. Portarul lui Lazio are o problemă ceva mai serioasă: până cu câteva zile înainte aproape că nu pusese mâna pe o spadă.

Totul pornise de la un articol. Sclavi fusese convocat la naționala Italiei, iar alegerea nu fusese primită prea bine de o parte a presei romane. Convins că Danese era autorul unuia dintre textele care îl atacau, îl întâlnește într-o seară în Piazza Colonna și îl pălmuiește. În Italia acelor ani, asemenea lucruri puteau continua și altfel decât la tribunal. Danese cere duel!

Dar la Grottarossa, confruntarea durează puțin. Danese pornește la atac, se alege cu o zgârietură, iar martorii opresc duelul. Sclavi, novicele, este declarat câștigător. Mai târziu, Sclavi avea să afle și amănuntul delicios al întregii povești: Danese nici măcar nu scrisese articolul.

Cei doi devin prieteni.

Paris, decembrie 1933.

La Galerie Jacques Bonjean sunt expuse lucrările lui Corrado Cagli, Giuseppe Capogrossi, Emanuele Cavalli și ale unui alt italian care, în weekend, își câștigă existența într-un loc ceva mai zgomotos decât o galerie de artă.

Îl cheamă Ezio Sclavi și este portarul lui Lazio.

Pictura nu era însă pentru el doar un hobby. Sclavi frecventa cercul artiștilor romani și devenise apropiat de Corrado Cagli, unul dintre numele importante ale perioadei. Cagli îl pictase încă din 1931 într-o lucrare intitulată simplu „Portiere”.

Doi ani mai târziu, Sclavi expunea la Paris alături de Cagli, Capogrossi și Cavalli. În catalogul expoziției, criticul Waldemar George îi grupa sub numele de «École de Rome», etichetă care avea să rămână legată de una dintre cele mai importante generații ale artei italiene interbelice.

Evident că fotbalul nu putea lipsi nici de pe pânza lui Sclavi. În „I compagni” își așază coechipierii într-un vestiar, înainte de meci, iar în „Il calciatore ferito”, un jucător accidentat este înconjurat de ceilalți.

În 1934, în timp ce încă era un nume al fotbalului italian, lucrările sale ajung și la a XIX-a ediție a Bienalei de la Veneția. Un portar de la Lazio la Bienală. Și nu ca invitat, ca pictor!

Padova, 1934

Șut de la distanță. Mingea intră în poartă, iar Ezio Sclavi nu schițează niciun gest. N-o văzuse. Cu puțin timp înainte primise o lovitură puternică la cap. Medicul constatase o comoție cerebrală, dar portarul lui Lazio insistase să continue. Rămâne între buturi, termină meciul, iar după fluierul final nu-și mai amintește aproape nimic din ceea ce se întâmplase pe teren.

Sclavi nu semăna prea mult cu portarii de astăzi. Avea mai puțin de 1,70 metri, un trunchi masiv și brațe neobișnuit de lungi, de unde și porecla „La scimmia” – „Maimuța”. Lipsa centimetrilor o compensa prin detentă, forță și un stil spectaculos. Ajunsese până la naționala Italiei. Și toate acestea porniseră, într-un fel, de la dorința de a mai scăpa din cazarmă.

Pe când făcea armata la Roma, observase că soldații care practicau fotbal primeau mai ușor permisii. Sclavi și-a căutat o echipă și, după câteva încercări, a ajuns la Lazio. Ceea ce trebuia să-i aducă niște ore în plus de libertate avea să se transforme într-o carieră de peste un deceniu în poarta biancocelestă.

Tabora, 1942

La mii de kilometri de Roma, într-un lagăr britanic din Tanganyika, Ezio Sclavi pictează din nou.

Nu mai are atelierul și nici cercul artiștilor din Roma, dar folosește ce găsește. Improvizează materiale și continuă să lucreze. Printre altele, portretul unui tânăr african.

Cum ajunsese portarul lui Lazio acolo? În 1935, Sclavi plecase voluntar în războiul din Etiopia, într-o unitate de motocicliști. După terminarea conflictului nu se întorsese acasă. Se stabilise la Addis Abeba, iar în 1937 deschisese o firmă de transporturi.

Nici fotbalul nu dispăruse. Organizase și antrenase o echipă a comunității italiene, O.P.R.A.R.E., cu care câștigase de trei ori campionatul local. Uneori intra și el pe teren, dar nu ca portar, ci ca atacant.

Apoi războiul mondial ajunge și în Africa Orientală, iar în 1941, britanicii îl capturează și îl internează la Tabora, unde va rămâne prizonier aproape șase ani.

Dar Sclavi continua să picteze și să joace fotbal. Omul care expusese la Paris și Veneția își făcea acum tablourile cu mijloace improvizate într-un lagăr african. Același om foarte puternic, dar mereu taciturn, posomorât.

Este eliberat abia în 1947. Când revine în Italia, are 44 de ani, aproape niciun ban și nu știe prea bine de unde să-și reia viața. Ajunge la sora lui, în Liguria, iar fotbalul rămâne definitiv în urmă. Sclavi se întoarce la pictură, ocupația care îl însoțise de la Roma până în Africa și chiar în anii de captivitate.